gasisem un fir in labirintul minotaurului si cautam nu iesire ci sens, sensul prostiei, mai ieri...
a cauta piatra filozofala este poate nu mai greu de atat.
prostia speram a fi o alta fata umana ca si geniul, cu toate astea zi de zi gasim schimonosiri, diformitati, iluzia unui demers potrivit rezultatelor prostiei si geniului, pe situatie, pe starea de fapt.
nu au fata umana nici prostia si nici geniul.
ceea ce nu intelege, prostul aneantizeaza, trimite la bau bau, infiereaza si croieste asa un fel scut sub care regula, moneda si gust, devine brat de fier. se pare ca doar asa se pot muta popoare prin istorie, crea surplus si eleva. ceea ce e de neinteles este imposibilitatea saltului energetic pe o raza superioara, mai aproape de parintele relativitatii. nu spun involutie ci incremenire, supraincarcare cu efort, mental insa doar ca masochism, intr.o lume ambigua, in promiscuu si postistorie. nu e desigur finalitate la noi ci doar putin, foarte putin capat de linie pentru simplul fapt ca geniul la noi e pura prostie, rafinata.
as mai retine punctual o stare/staza a prostiei de conjunctura/conflict/ipoteza si anume perplexitatea prostului fata de inteligenta adusa ca o boare usoara, inerta prin demers si sterila in sens. prostul ghiceste infinitul lipsa din ea si devine instinctual lenes, maleabil, oleaca mai dispus luptelor pe tabla de sah, fara victime si prizonieri cu o/doua stea/stele in frunte. acest virus cumva mort nu creaza insa imunitati ci dimpotriva se alege printre vanturile pamantului vantul care a stat intr.o noapte sau a stat intr.o zi, nu ultima desigur a ideii si nu prima poate a razboiului generatiilor de plumb.
perplexitatea intuita este una infinita, scurge in dezgust, fatalitate si aproape nebunie, pentru orice neuron plecat la scoala si aici amintim de scoala romaneasca cu spiritul ei profund practic sau etern introvert
mecanismul elvetian nu are loc decat in instrumentele revolutionare, tacaneli si pacaneli pe masura inclestarilor in proiecte fie marete fie eterne, fie atoate si atot cuprinzatoare fie montate/insurubate pe filetul fara crenel, made in romania.
legenda:
- am putea construi o galaxie prin decret, inainte de a intelege cum se paseste printre stele
- de ce sa pasim cu grija? pentru ca am putea stinge niste sori! din prostie si frica, din nevoia involuta/instinctuala/neimpacata cu viata si moartea, nevoia noastra de intuneric, poate doar pentru a tanji/ranji la lumina. poate ca nu suntem facuti cu adevarat decat din stelele pe care le vom fi stins!
a cauta piatra filozofala este poate nu mai greu de atat.
prostia speram a fi o alta fata umana ca si geniul, cu toate astea zi de zi gasim schimonosiri, diformitati, iluzia unui demers potrivit rezultatelor prostiei si geniului, pe situatie, pe starea de fapt.
nu au fata umana nici prostia si nici geniul.
ceea ce nu intelege, prostul aneantizeaza, trimite la bau bau, infiereaza si croieste asa un fel scut sub care regula, moneda si gust, devine brat de fier. se pare ca doar asa se pot muta popoare prin istorie, crea surplus si eleva. ceea ce e de neinteles este imposibilitatea saltului energetic pe o raza superioara, mai aproape de parintele relativitatii. nu spun involutie ci incremenire, supraincarcare cu efort, mental insa doar ca masochism, intr.o lume ambigua, in promiscuu si postistorie. nu e desigur finalitate la noi ci doar putin, foarte putin capat de linie pentru simplul fapt ca geniul la noi e pura prostie, rafinata.
as mai retine punctual o stare/staza a prostiei de conjunctura/conflict/ipoteza si anume perplexitatea prostului fata de inteligenta adusa ca o boare usoara, inerta prin demers si sterila in sens. prostul ghiceste infinitul lipsa din ea si devine instinctual lenes, maleabil, oleaca mai dispus luptelor pe tabla de sah, fara victime si prizonieri cu o/doua stea/stele in frunte. acest virus cumva mort nu creaza insa imunitati ci dimpotriva se alege printre vanturile pamantului vantul care a stat intr.o noapte sau a stat intr.o zi, nu ultima desigur a ideii si nu prima poate a razboiului generatiilor de plumb.
perplexitatea intuita este una infinita, scurge in dezgust, fatalitate si aproape nebunie, pentru orice neuron plecat la scoala si aici amintim de scoala romaneasca cu spiritul ei profund practic sau etern introvert
mecanismul elvetian nu are loc decat in instrumentele revolutionare, tacaneli si pacaneli pe masura inclestarilor in proiecte fie marete fie eterne, fie atoate si atot cuprinzatoare fie montate/insurubate pe filetul fara crenel, made in romania.
legenda:
- am putea construi o galaxie prin decret, inainte de a intelege cum se paseste printre stele
- de ce sa pasim cu grija? pentru ca am putea stinge niste sori! din prostie si frica, din nevoia involuta/instinctuala/neimpacata cu viata si moartea, nevoia noastra de intuneric, poate doar pentru a tanji/ranji la lumina. poate ca nu suntem facuti cu adevarat decat din stelele pe care le vom fi stins!
Comentarii