..ieşirii din mare

În sfertul ultimei dorinţe, aruncai, tu, privirii mele un surâs vulgar sau poate rece sau nu erai tu şi poate nu visasem de mult colţul ăsta bizar de întâmplare cum că aş putea (purta) fi măsura unei dorinţe ultimului glas pe care l-ai şopti sub pleoapele-mi mioape, încet, încete.

Dezarticulat şi gol pe o faleză a disperării şi nebuniei oarbe, păstrând totuşi consistenţa unui gând chiar dacă negru, amar, păşeam deziluziei mele, nu erai şi nu ai fi putut fi acolo, şi te-aş fi înşelat cu întâmplarea unui trecut prin furcile ninsorii căreia-i cădeam într-o vârstă bizară.
De unde întors ca şi când albastrul nemijlocirii mele era inadecvat, era formal sau poate nu era, formal, în insipidul tabloului de o irealitate ilară într-un accent de normală ironie, mă-nveleam sub mal cu malul de asupra ca o permanentă frământare a unui aluat, etern crud.
Luatul în stins pe un mal al întinderii în contur, fiind legea, ce puteam şti, să pot răspunde minciunii cu un simplu adevăr.
Aşa că, amint într-un chip de o floare, a unei pleoape, uscată de mare, închisă în arcul ce rupt înnoadă în sare unfel de plasă pentru peşti, peşti mici şi ascunşi, micimii lor anatemice.
Aşa că deproindcu o seninătate cadaverică mersul înnot, ... amint ieşirii din mare ... din marea mea vină, poate imemorială sau nevoii de vină, mă încearcă un dezgust, august, îndoielnică vină.