..se făcea că

Lăsat-ai singurătăţii tâmpla mea
De ce nu mâna mea
De ce nu ochiul meu stâng;

Plâns-am peste urmele tristeţii
O povară lui Atlas umărul,
Poate pleoapei strânse ca la un
loc de var verdelui prins
într-o moarte, atinsă cu sila,
întinsă peste toamna ceţii
în primăvara primului bard.

Lăsat-ai singurăţăţii tâmpla
mea, ruptă în bucăţi
mari, într-un singur gând
închinată la stele,
stele bucăţi (la îngeri, îngeri bucăţi).

Fie amarul liantul aripei
frântă pe dintele preţului foamei
peste năvodul ochiului straniei oşti.
Şi dacă nu orbul, larga chemare
Sub naufragiul pasului nins
Peste-ntâmplare, greaua uitare
Umblă din margini osul promis

Se făcea că în torţele Orasului

apărea un sâmbur
De rouă ...
Templu al gândurilor
Atinse demn de-un înţelept
Bolnav şi nins tristeţii
Rândurilor sale ...
Animale şi goi,

Un chip de lumină
De-un semn ce-a învins
Aducând peste umbre
Şi urme şi abis.
Şi urme şi abis
Plâtiseră verdele cununii
De flori c-un fără har
Potop, ori poate ghimpe-n pieptul lat
Şi poate rodul nepurtat.
Şi poate (...)

Un cântec de pradă;
Învăţase măduva
Să străpungă ...
Tot pe atunci
Împărţeam timpul
Cu mâinile(...)

Te-am auzit plângând
În ochiul meu de ceară,
Adulmecând nămeţii
Din sare s-au desprins
De-a lungul strâmt al serii
Plângând în greaua povară
Tăcerea părăsindă peste noi
Noi întâlniţii la amară şi tristă înnoire,
Mai noi de peste rouă
Noi de sub zori.
Veghează la înţelepţi şi nouri
Albi ochiului pe sticlă
Stând antic şi alpin
... purtând în chin(p) de pleoapă.
De-a stinselor furtuni
Al mărei rând de-aripă
Arată-n piept de pumni