in_stanţe_burgheze

Un templu plâns ruinii Prin dansul ce-a născut Sub monştrii săi de aur Părea un cântec slut. Peste nisipuri clipe De faimă şi folos Trecut-au neştiute Cuţitu-ntreg de os. Surd jerfele de laur De-altarul nemilos Izbind un ochi de frică Tot zeul au întors. Şi încă vinovate Sub ploaia parcă stoarsă Dintr-un mănunchi de sete Pe trepte stau întoarse …Doar trepte, mincinoase …

Sunt cuvinte care mai bânuie încă mintea mea, golită însă de chiar amintirea ta ... existai ! ... te mai simt sau mai caut în colţurile de rumeguş ale memoriei prezenţa ta. Cred că în puterea acelor ochi, mari parcă, acelor buze sfioase, ... în puterea ta stăteam şi stăruie încă amintirii mele, cuvintele din spatele spuselor. Aş întoarce clepsidra, însă nisipul nu curge invers, macină acelaşi timp căruia nu-i găsesc nodul (nordul). Sunt convins că n-aş putea plăti cerberului lumii edene bănuţul cu care voi fi cumpărat floarea inimii tale. Pierdut între cerul pământ şi nimicul etern, rătăcirii voi da glas. Poate că în întrebare şi răspuns stătea tot ce poate fi mai uman aici pe pământ, animalul şi angelul (unghiul), ca feţe ale aceleiaşi monede ce putea fi, plătită răpirii noastre către noi. Poate că te voi mai fixa vreodată privirii mele – punct de sprijin într-o lume ambiguă în care cer de mâncare şi mi se dă pâine şi uneori apă, poate că dacă te voi fi fixat indeajuns, î-mi vei părea...

Îmi iartă întâmplarea în cântecul rănit De-o coardă împreună, ce n-aş fi împlinit Sărutului ce-l poartă, un val cu infinit De-al sunetului petec în maluri părăsit. Ignorând un infinit posibil mi-am spus uneori e mai bine să baţi la o poartă care nu deschide rana tâmplei ecoului cuvintelor dar ai îndolia pleoapa şi aripa ei. Cum orice pas se îndepărta de la mine Cu orice pas sunt mai întors gândului Nefiind măsurat în urme.

Un umăr de înger mă ridicasem, pe Întâiul, aleşii cei mari în negoţ Urcându-şi pe aştrii departe durerea, Urmam peste pleoapa-mi de-un verde nebun. Mă întristează scump deumbra scursă-n-ape, de izvor Împleteam de trup, ce mă paşte, peoapa-mi ce curge scrum Ascultând neauzitul freamăt în malul firii Însemnată de-un tunet de-un trunchi Într-o pânză peste apă.

Aş purta un moment un gând aş împrumuta şi un nume, orice nume pentru un mormânt adânc şi larg. Aş purta o amintire în unghiul morţii sub păianjenul memoriei.

Pe-aici a nins; sunt mai trist ca de niciodată(acolo trebuie că e la fel de frumos) ... cum o fi marea? … î-mi aminteam frazele, literele, cuvintele, ca şi cum aş fi înşelat, în eternul clipei memoria … peste timpul ei am măcinat nisipul(,) paşilor poate urma veştniciei, de-temniţat nemărginirii …

Un sunet nou aceluiaşi ritm obositor de parcă ştiam legătura ta de lacrimi cu umbra mea disperată dar nu puteam accepta neatingerea, ca şi cum aceasta buzelor mele ar fi plătit într-un preţ al ploii culoarea unui regret atâtor regrete amare. Tăcerea ce urmează unei cadenţa cucernice unui auditoriu select, furând în braţele decorului partea mea de vină, te ascunde unui eden dezgustat cu preţul învierii sale. Aripa năclăită de gânduri ucise unor legi strâmbe păstra într-un hram întâmplător treptele clipei în care ai fi cules umilinţa paşilor mei, scumpă Adunare. Semnele unui cortine vinovate(de culise) începeau să cadă spre agonia rămasă actorului stins într-un sunet ultim, acela al dezacordării instrumentelor. Dacă va fi să uit vreodată ceva, va fi numele tău, pentru că ai înţeles poate – am dorit să te cunosc sub numele tău adevărat, numelui meu uitat, poate unor tristeţi îndoielnice uneori, însă o parte a vieţii mele un timp, sub binecuvântarea cuvintelor în care am fi inventat împreu...