in_stanţe_burgheze

pierdut snuruleaţa, sărutată puţin.. ma simt de parcă aş fi aşteptat răsăritul şi pentru puţin, închizând ochii, aş fi rătăcit un pic un somn şi cu teamă i-aş ţine încă închişi pentru a alunga ziua până seara şi noaptea pentru roua ce mi-ar aduce pleoapa la ţărm.. sărut snuruleaţa mea încă puţin, sărut

Tocmai luase o carte dintre alte cu un gest din care părea că demult dorea să o deschidă, să îi răsfoiască paginile, să îi simtă cuvintele.. doar că timpului, puţin poate, nu îi dezlegase paşii, aripile.. .. cineva îl întrerupse sau poate era doar un reflex tresărirea. .. poate că în paginile acelea era o plimbare prin herăstrău, vaporaş, îngheţată, poate arcul de triumf cu scheletul în afară ca broasca ţestoasă, două jumătăţi de parc poate aşterneau acolo.bâlci o parte, promenadă o alta.. sărutul pentru tine sigur era acolo ca o invitaţie la teatru.. poate. ... iarăşi nu va putea să-i spună vreo vorbă, dar nu se putea opune nici acum, oricum.. se ştia destul de bine.

Aşteptând unghiul întors de-a umărului spadă, neputincios, imi trece amintirea merginii de ziar, seva unui os netezit la viaţă. Îmbrăţişatului harnic în slava ce-am ros, te învăţ pe de rost şi azi, tristeţei mele îndurare. N-ai fi ştiut învoirea poveştilor amare, întâiul de căscadă nepotrivit şi plin, n-ai fi-ntâlnit uimirea ce-a porţilor năvoad, în hrana lor cea crudă, mă întregesc de spin.. de-a timpului idee de peste colţi şoptită n-ar fi-nţeles cu aştrii edenicul său lut învins cu agonia înveninată-n toate.. nisipului ce-nhamă cochiliei cea strâmbă, unui popas de-a pururi şi ochiului meu singur.. ori floare-i care-nsoţ..

Ar fi să merg până într-o urmă picioarele mele vor aşeza neputiinţe unui nou pas, unui surd glas instanţelor nevinovăţiei. Totul este un joc, neaşteptat de rece, jocul în sine este un joc dea memoria. Doamne te iubeam atât de uman.. Poate nesăbuinţa, poate numai eu şi atât, poate nimic, poate totul fără mine, parcă a desluşi marea în ochii-i, ştii ce fără rost şi neînchipuit de harnic adună podoabele undelor anilor grei, ştii ce fără margini munceşte rugina, una a chipului, mie în cuvântul stingher aşteptat peste pleoapele umede..

Poate nu-mi vor rămâne decât aripile.. unei învoiri cu înaltul cerului, a frunţii mele.. poate numai cerul.., albastru amanet al unei coborâri în nişte păsări verzi şi uscate, frângerii însă.. poveste fără înţeleptul cântec, cuprinsă într-un semn al frunţii.. rând în numele unghiului amar.. Poate nu voi cunoaşte decât înţelepciunea îndoieliişi paşii mei toţi nu vor însemna decât o moarte în plus.. poate.. şi de voi dezveli taina strângerii într-un amurg şi-ntr-un răsărit sângeriu.., de rouă va fi poate pentru că n-am ales nimic în lumea asta şi tocmei sunt ocară. Până să uit totul poate că nu voi mai înţelege nimic, nici măcar timpul dincolo de sâmbur nu va mai bate până la mine şi mă voi purta închis într-o linie, strajă a conturului disperării, obsesiei şi materiei dinte.. al înfruntării până la miez ce nu va mai şti creşte.. îndestulării amintire, de ocară.. învechire în negoţ. Însă umeri-mi vor purta toată tristeţea gândurilor, pleoapele vor împlini zorilor sarea, paşii vor aduna n

Gându-mi stins, amar, întorc spre olimp, spre o limpede apă, fără anii pe care nu-i mai stiam avea.. Zeul bătrânului timp mă scoate de-un mal şi-mi povesteşte o aşezere închinată cu îngeri zeului poartă.. Acesta era numai un freamăt, cîntec, o legătură bizară a unui fir de nisip între două funii de clopot.. Aşa-mi păreau mie doi soţi înalţi, nemişcaţi de vreun vânt, de vreo respirare.. legaţi.. unul din altul în irealul zefir care parcă năştea putin.. cu vântu, ori poate nu era decât briza trecută a unui unghi indepărtat.. Arcul dese(m)nat firav peste bolta clară părăsea un capăt al întinderii spre un altul.. M-am aşezat.. În urmă paşii trădau o clipă urme apăsate pe nisip.. pe un nisip usor, abia închegat.. o clipă numai valurile învinse-n ultimele lacrimi ascundeau pentru totdeauna întoarcerii spre casă.. O săgeată amară străpunse înălţimea.. părăsea pentru întâia oară încordarea.. botezată drept ochi de-ntâia lacrimă căzătoare.. Gândul nins, amar, peste-o limpede apă lepădase toţi z

A încurca pleoapele cu-ndărădnicia unui curat vremelnic.. Slăbit în ţintele durerii Cu scările speranţei adânc În coaste.. Pornit fără urmă, de-ncât Prins fără veste Păstrat Ca ochii dintâi.. Priviri furişe şi bătute-n vis Cu-aripa rătăcirii să furiş De-al gândurilor cerc nu mă mai tem Nu ştiu de-am părăsit înveştnicirea.. scris din dorinţa de de-a nu mă mai rezema de verb

Să nu uiţi prima dezamăgire prima, singura clipă a neliniştii adevărul l-ai crezut doar atunci în stare a fi păcat.. apoi te obişnuieşti şi cu neliniştea.. Te gândeam mai înainte de aţi fi idee Şi-aş fi-nnecat toate corăbiile pânzelor mele Şi-aş fi purtat amarul paşilor mei Pe urmă, prinţ aş fi păstrat undelor neliniştea pleoapelor tale.. Adâncă deznădejde .. a-ntâlnirii prin stele De-aş fi urcat fără mâna stângă Accentul bizar, acordul fin Al unui mecanism ce-şi macină siretul.. sub tâmplă De-aş fi secat fără .. fără soarele străveziu şi searbăd al deşerturilor ce mă prind morganei lor alegeri ..între ginţi ..doar tu mă ştiai ..mai demult

Îngăduie-mi un zâmbet Părelnicelor mori Străpunse-n neputiinţa Unui atins cocor.. Şi când în marea urmă De pleoapă încordat Rănit de turmă.. mestecat.. Orb rândul ..l-am uitat, îngăduie-mi un zâmbet Pilduitor asfalt

Note din abecedarului ultimului spin Acordam nuiaua verdelui alpin ..înţeles în coaptă umbră, de alt chin Împletea pe unde.. unde nu mai vin.. foamea strunea pe coarda stăzilor mute urletul de os în amarul timp păstrat fără ham.. foamea.. ..sânge peste tot pământul într-un bulgăre sfios poate un chip de înger retezat din.. amintire

Un ochi trist închei în haina brumei Cu podul palmei să-i alin de pleoapă Tăcerii picătură scursă-n talpă La stâlpul foamei cere scurmă-n tei.. De-am început să văd scândurile formei Tristă noimă, inimă de ocean stins Tristă cămaşă lipită de ghena din colţ Şi m-ai ocolit iubito..

În aerul discret, neînsemnat al serii Neaşezerea-mi crudă, tu însoţeai un timp Poveştii împreună, doar ţie poate spusă Asemănam tăcerea, tristeţi-mi stâng ascunsă.. Purta un pas angelic, rătăcitoru-i semn Pe-ntinsul agoniei lăsatului de seară Un timp.. ce mie oare, mă-ntreb, a câta oară Lăsatu-mi o aripă sub clipa.. de amară solitudine.. De-nariparea-i ninsă pe-al valurilor ham Mă necăjeam certuri de inimă învinsă Şi-n chipul sorţii rânced şi limpede aflat Rod întâmplarii aspre o poartă am călcat.. Un ochi dinspre trezire cu noaptea ce trecuse Prin visul orb al nopţii în lacrimi nepătrunse Deschis nepotrivirii în anticul negoţ A obosit.. privirii mai ştie nu.. fi hoţ..

a fost odată un om în care.. nu găseam încredere ..îmi cerşea mereu întâlnindu-mi paşii ..odată am văzut paşii mei spre moarte ..atunci nu cerşeam în picioare a fost odată un om în care nu găseam încredere când cerşeam mereu întălnindu-i paşii ..odată am cerut paşii mei peste moarte ..atunci nu-i purtam în picioare în ţeles de urmă în veleam cu talpă paşii de tăcere respirând o dată şi am mers în timpul mestecat cu fiere ochilor durerii de nisip incaş şi-am găsit pelinul strâns în os.. cuvântul meu cu anii şi trepte i-am pământ prin urmă şi-am rămas ..ce-am strâns în lut

Cândva sinceritatea m-a umilit Poate că de aceea o iubesc atât de mult Se făcea că purtam un sunet Dintr-o coardă întinsă.. peste două punţi Şi o geană fără noimă Prin a timpului grea rană Învelind-o-n-mărăcinarea-i dând un fel de albie noimei. Trupurile întâlnite de calcar într-o izbire de fiară goneau esenţa undeva ..în cenuşiu Durerea-nvia-n crapătura pietrei ..nu-şi aminteau nimic cînd mai fusesem acolo prăpădiseră paşii.. unirea cu timpul deznădejdei .. într-o lacrimă. Şi-n rând s-a dus amarul peste noapte ..asemănându-l tâmplei în degetul neşters Sub unghia durerii durerii peste vers.. până când n-au maiajuns paşii dând limpeziri furişe De atunci sărutul macină sub gheată urma de piatră.. lacrima-ntâmplării prin locuri de trăit singur.Încerc aceiaşi îngrămădire de oase Cu un nod în gât, cu un umăr, cu un dinte Peste foame îndurat a-l vinde.. pierduseră anii ..odată fericiţi ..într-o vreme dând sarutului buze

Rupeam filele ca-ntr-o-ncercare de a întâlni cuvintele Clipa de singurătate, cartea cuvintelor, cuvinte.. Şi de-aş putea şopti în ochi.. Ascute-ţi tâmpla în umărul meu apăsat În unda rece peste înţelept Atent pe urmă, să te plâng, îmi semeni.. Ascunsă-n litere-semn.. pleoapa mea cu nimeni..

Dacă te-am regăsit adună sub unghi amară Povestea peste nume şi lasă-mă să-nspic Şi regăsit de nu te-am nu semăn n-am mai fost Trecut sub învoială şi încă n-aş fi fost Mă mai ţii minte? Dacă m-ai găsit în rîndurile întinse prin câmpuri aiurea Povesteşte-mi şi mie, De ceva vreme am numai dinţi pentru mine.. Dacă te-ai regăsit în rândurile mele păstreză.. câmpul alb pătruns departe Nins în jocul de hotar Sub un trist cuvânt ce pare Timp şi orb şi sec şi moarte.. Pot să uit frângând privirea câmpului de braţ întors Sub a nuştiu-câta pleoapă învelită-n ochiul scos..

Nu m-a zburat niciodată albastrul fără nume .. închitul fără nimb N-ai înţeles pornirea neobositei mori În dinţii de povară cu aripi.. de cocor Mai ţii tu minte? Nu uita! Să nu uiţi! A fi sau a mai fi.. ora de târziu ..icar părea că-nmunte de-nvinsa-i rătăcire când pasu-i lin sisif i-a retezet şi-o poartă a furat .. cu zeii, prometeul a-nscrumdat Cum un sărut o pleoapă de săgetare-n talpă-am aşezat Cu rana mea înscrisă-n spin Cum vreau să scriu adun puţin Poede-n rânzi pe urmă plini Ca peste ani de greu port rană Alesul pas în germeni goi Şi-ncât de când port umeri noi Trec ros în mal ducând povară.. Şi-n literă însumă porţii Concave aripi şi convexe roţi Cu dinţii-am râs şi-am plâns.. cu toţi Sărutul nu-i un semn în sorţi.. Ce gând muncesc, ce încovoi, Rămas de-scântec de-ascuns in val Sub un potop răspuns amar Tot uit lăţind popasu-n har..

eram în vârstă un ghimpe de fier născut dintr-un pinten, trecut prin infern ciocanul şi stinsul incendiu-n olimp prin pântec din petec m-ascunde în timp absurdul mimb al nemuririi noastre.. Lasă-mi un cuvânt şi voi tocmi pereţii inimii mele sub tâmpla ta neîndoios ... var şi pleoapă întâiul cântec fără soţ întâiul pântec fără hoţ întâi tristeţii nod în spin întâiul pleoapei somn mai plin denevoia de punct..

..a plouat iar.. trist si nepotrivit culorilor lumii.pasi repezi cu număr spre adăposturi efemere.. trist si eu, rătăcit, fără gânduri.. aş săruta ploaia.. te.ar picura

ai trecut una dintre petale în amaR sub pleoapa mea prinsĂ tristeţei am îngăduit şi aM tăcerea mea de frunzĂ.. încercam să înţeleg paşiI ce nu ieşeau gânduriloR încercând să înţeleg paşiI ce nu ieşeau sâmburiloR.. poate a fost doar foame de indigO..

Lacrimi curgânde pe obrazul milei şterge talpa sub templul infam Se-adună urmelor bocetul rânced Călcâiul rodnic în sângele ham.. Cu netezita-i umbră ce-i de rămas orfan Nedesluşitul cântec.. de-mbrăţişări se face noapte Cernerii de oase i se-apleacă-n dar Veştmânt de mătase mântuind şi calvar Ochii de-o potrivă pântecul de silă Din amarul petec despleteam o vină Ca e îndurare cale-n albatros Retezând în humă pieptul prins frumos Luând spre mal de rouă unghiu-ntrece timpul..

Întâlnind în urma timpului trecut Sub amare tâmple petrecute-n mâni Paşii nepurtării ce-ntindeau în fum Valuri strânse-n moara sângelui de hun.. Cum în cântec trece şi tăcut şi urmă Colţul prins de vamă în legatu-i chip Tras în arcul vremii sub pamântu-i rece Uită stins bătaia şi se-nneacă-n mit.. Mai ales dă-n roadă cu un ochi sub ghimpe Părăsindu-l tâmplei pe deşertu-i orb Negăsit în seva-i umblă necuprins Ca un chip de pleopă să-i ascundă roua.. Pentr-un val prin sarea ce amaru-i umblă Stau albastrul humei şi un mal ce-ncap..

Respir veştmântul stins în mal.. sub pleoape. Cu dinţii, orbi, de-încleştatul rod.. cuprins Deîntristarea sării.. ce însemn, aproape Deîntâmplarea mării.. rupând bucăţi de noapte.. Eram în verde frunzei os întins să poarte Unghiul sublim în rătăcirea semn Peste-nţelept Cu ninsu-i chip ce ascundeam să poarte Acelaşi nimb crud în alesul piept. Trec fără zbor pe-ntinderi la întinderi parte de-aripi uscate sub impletiri necoapte prin seva urmei prinsă-n arc unui trecut prin alte urme poate.. Uitarea curmă-n spin cu ochiu-i viu o moarte În portul peste aripi din maluri stins de pleoapă Dând miezului din coajă dând coajei peste miez În rândul de pe urmă de-întâmplând de moarte.

apărut-ai-apărut într-un umblet fără scut.. parcă şoaptă între sorţi.. adunăndu-ne la porţi ..nici nu ştiam cât te poate îmbatrâni un val.. A fost odată ca-n poveşti A fost ca niciodată Ori fost-a lumii cum porneşti Sub paşi rotirii, roată.. Cu jocul spirei ce coboară Repaosândă într-un rând În ochiul undei Adunând.. Din cear-aripa-ntâia-oară Peste momeală înţelept Vederii dându-i tâmplă Amară ca un ghimpe sec Strivirii-o-ncerc răsfrântă.. A plutei undă sub acel, adânc.. De.muritor şi el Cum te cheamă străine?Merg fără nume!

Prin cuvânt desluşeam altceva, poate singurătatea, eternul.. Scriam.. şi am tăcut Dumnezeu îşi aducea coastele în deget Mergeam.. înţelegându-mi prin pas frunzele.. şi am trecut Aproapele să-mi poarte.. Am plâns cu ochii.. palmelor.. din umeri.. Un braţ usca Un altul, singurul alt, aşteptam punţii ..orb ..o aripă(,) aş purta pleoapă tristeţei ce-ndură.. Am fost să te sărut (L) tristeţei aripă de-ascut Prin văi de şoapte La inima ce-a bate.. în teamă că ai să apuci în ochi străin ..închizând pleoapa Orb, frunzei de de pelin..

În timpul tău am petrecut o clipă Aceeaşi clipă azi încerc Rând clipei, cale dând.. aripă! peste-nţeleleptul ce regret Ce poate însemna în iarna asta tristă obrazului de nea.. Lasă-mi de-o clipă îndrazneala lumei Un gând s-apună, gând barbar Un piept bătut în rătăcire şi-un ghimpe.. parcă Scris în hram..

. .. .. ... ... ... .... .... .... .... da da penibili copii (1) Era o zi precară Călduţă, tăcută şi noi Prin parcul absent cu alei Cu capete socluri d-eroi. Preponderente priviri înapoi În laturi, pe urme-ncă moi Precise cu-minte ghidate De umbre sinistre din spate. Da da şi rânduri de noi Se-agaţă cu gânduri de voi Cu feţe de piatră şi smalţ Pe câte tăceri se înalţ. Din nouri se picur picuri Imperceptibili şi cruzi Din cine ştie ce guri Scuipaţi de-un regret şi tu râzi. Cu vântul în(-)cete-mpresoară, Imagini clădite-n ulei Parfumuri de toamnă şi miei Umbletul... pe lângă alei. În chip de tăcere se-ntoarnă În lacrimi fărmate-n priviri Secate de locuri în scară Un da... din aspre mâhniri. Natura de încă noroi Cu alţi absenţi se măsoară De aceleaşi tristeţi şi un doară Nu s-o sfârşi chiar cu noi. . .. .. ... ... ... .... .... .... .... lui T.T. (2) La cât se luptă în priviri Tristeţea, infinit arheu Pelângă de-albastru scursuri Scâncesc poeţii nebuni, de târziu. Cu lacrimi

Tribut unei nefericite idei dat fără a sorti tăcerea, pe buzele tale, te visam cu ochii poveştii şi neaşteptat de goi, de albaştrii; plânşi într-o nuanţă de(-) tern desuet, tristeţea – o treaptă furată, pasului de o aripă nădăjdiută de timpul stins în oase, sub sfori şi mai uşoare potrivirii de vise, viselor tale. O pânză pe care păianjenul aşteptării n-a făcut niciodată victime; victimă a unui nectar imemorial şi a unei peceţi, a unui decor lacustru – neputându-şi tăgădui disperarea. Încordarea bizară a arcului umbrelor sparte, poartă întreaga-ţi fire, amărăciunea orei înaintate îţi încreţeşte puţin obrazul, pelin foamei(formei) tale ascunse; biruie ultima geană de necotidian a vorbelor(cuvintelor mele), iubito. Atât cât eşti pentru mine, amintirii unui sens bizar, căruia te-am rătăcit şi n-ar trebui să te mai găsesc mângâiere... ( ... îndrăzneala de a scrie ... iubito).

Pasul, pe nisipul răscolit încă o dată, poate ultima dată, de gheara subţire a valului(,) neliniştii unei mări întâmplare, părăsind orice fel de înălţimi aripei frânte îi sângera osul. Lacrimi tăcute, aşezau sfios în geană, de rouă, în cruda ivire a zorilor. Trecuseră hoţii peste toată streaja dimineţii, neoprind nimic din ce puteau să ducă; nişte hoţi infami totuşi, căci erau într-o aşezare ciudată, stâlpi (în nisip) care parcă nu-şi mai ştiau drumul înnapoi, împotriva timpului. De-ar fi răsturnat clepsidra, pustiul ar fi locuit prigonirea altor îndelung măsurate comori, lutului. Era o tristeţe în acel din urmă pas, în acea înnoire de aripi, în acel dintâi glas, în acea teamă de anii neştiuţi parcă, dar care încordau(apăsau) umerii rânduielii amare căreia nu-i cunoşteau dacât numele de ţipăt cu(de) care se agăţau spre noile cuvinte; era o tristeţe în acel pas încât numai singurătatea mai putea să-i îngăduie, adesea, pentru puţine clipe, din eternitate, o idee întreagă, în moartea un

O clipă doar întinsa(învinsa) ta aripă A părăsit înaltul pentru scrum (Sub) Cu ochiul sec, al întâmplării oarbe de pasul meu mă legi nebun. Din pumnul meu ciopleam o lege Pornită-n piept şi-n îngerul de-acum (Sub) Cu ochiul sec, rob întâmplării oarbe Ce pasul meu a dezlegat în drum. Dat timpului sub petecul de stele În pântecul de sete mă-nvoiam născut, Privirea ta rupestră tristeţii mele piere Durerea mea sub pleoapă te rătăcea, dar cum? Să-ţi amintesc înaltul, dat timpului ce piere Într-un ocol de pradă cum aripa-ţi s-adun Peste văpăi de miere, când strânge vânăt lutul În colţul fraged umbra, când stinge un sărut.

Parcă umbrei necoapte, crud adevăr sparge, în coasta singurătăţii şi potrivirii de şoapte.. asemeni. Amanetând sarea, nu poate primi aripi, amanetându-şi culoarea nu poate smulge nici măcar un sunet împotrivirii, tâmplă a legii ce-i împlineşte moartea în paşi, aceloraşi urme. Tâmpla grea, rece, sângelui îi încruntă vena, o frunză bizară încolţită de-un trup aşezat în oase cu neputiinţa unei raţiuni ce tace pe mai departe şi jurtfeşte şi hulei, ori tace. Sânul de nisip adună cărările pustiului la o oază de linişte, căreia îi numără însă arginţii. Este un sânge puţin ales, neaşezat şi urlet dezgustului, ca o inimă înceată, sângele meu. Uneori poate mai multă apă, nesomn, instanţe vinovate, melancolii, şi moarte. Tristeţea, ea, trecută prin splina iluziei, desfătând resturi de viaţă, aduce a pleoapă sângelui meu.

Matematician şi visător în limitele abstractului Ion Barbu descoperă şi dezvăluie valul imens al vieţii fincolo de aparenţa unui glas, dincolo de simbol, printr-un glas, un gând rătăcit undeva printre amintiri (la o nuntă), şi printr-un simbol, unul măreţ şi insignifiant, eminescu.. Puterea gândirii, a fanteziei matematice o poartă în arta literară numai unul care visează nu cu ochii la dogme, la instinct şi veleităţi ci la la ce este mort şi prea fraged. Luceafărul este coborâtor pe pământ în imensitatea filei unde fiinţa este regele simbol al unei lumi de taină şi provocarea, licărul între iubirea pătimaţă si dezgust care este la rândul ei o pal’ într-o oglindă a propriei minunări. Ori taina pătrunsă de propria-i adâncime se adună numai în ochiul provocării, peste toţi şi toate zeroul, peste cătălin şi cătălina, din ei ţi prin ei, un vârf al creionului şi al întâmplării. Luceafărul, într-o transformare arbitrară este în durerea sau este durerea dincolo de cei doi, în ei prin ochii în

..viaţa este bizară, uneori o înţelegem alteori nu.. nu ştii dacă o trăieşti sau te trăieşte ea pe tine ca şi o apă mare în care înoţi şi din care ieşi ud.. ca şi cum secundele bat tâmplele tale cu un sunet înfundat, bizar.. necunoscut. ..este ca un spectacol, actori, replici, paşi peste tot şi în toate părţile.. ..nimic nu este încheiat, definitiv.. poate că.. da! aşa este viaţa.. ..după cum spuneam am înotat, am ieşit ud şi am mers apăsat, în obicei.. pe drumuri ude, ca după potop.. înţeleg ca a fost unul, potrivit, cât să îşi merite o parte din nume.. ..universitate, unirii, paşi şi năvalnice idei.. ce sunt banii se întreba.. aveam şi am un răspuns învăţat în şcoli.. sunt sufletul comerţului ..universitate.. tablou, cerşetori pentru un copil, o copilă în cărucior de prunc.. aş teoretiza inflaţia.. ..actor.tutore - cerşetor.prunc "lasă-mă fă că mă doare capul" parea abia trezită.. ca pentru job, cunoşteam rutina, ma chinuie cu fiecare zi, muşcă, macină.. oare va ş

O frică ingenuă ca şi cum adăpostul meu n-ar fi fost gol dintotdeauna. Neştiuţi, paşii, răsturnaţi clipei ce mai doboară încă rătăciţi ai legii. Sub îndoielnica-mi vină refuz glasul meu unei instanţe perpetue. Ca de-o aripă lăsat bătăii din urmă, disperatei privelişti, adulmec izul sălbăticiei. Acolo, învins colţului pinten, de-un singur adevăr m-ar detrona pecetea sângelui neajuns pace, de unica mea învoire cu viaţa. Aproape că purtând numele tău pe umăr, ca o pradă născută primejdiei, sub ochii prinşi hoţi, aş fi îngenunchiat încă o dată. Peste nori aripa demiurgului stins ar fi lăsat un semn pe care jertfa nu-l poate alege între idoli. Fumul jertfelnic unei solii amare, de lacrimi adânci în pleoapele uscate şi devorate de lumini interioare, n-ar fi înălţat decât mirosul cucernic al vieţii, oprite din rugina unui arc întors clepsidrei cu un singur cap înainte.. sau înapoia nisipului, căruia paşii regretului întoarcerii(abaterii) în urme nu-i lasă decât un alfabet imun la orice acces