Matematician şi visător în limitele abstractului Ion Barbu descoperă şi dezvăluie valul imens al vieţii fincolo de aparenţa unui glas, dincolo de simbol, printr-un glas, un gând rătăcit undeva printre amintiri (la o nuntă), şi printr-un simbol, unul măreţ şi insignifiant, eminescu..
Puterea gândirii, a fanteziei matematice o poartă în arta literară numai unul care visează nu cu ochii la dogme, la instinct şi veleităţi ci la la ce este mort şi prea fraged.
Luceafărul este coborâtor pe pământ în imensitatea filei unde fiinţa este regele simbol al unei lumi de taină şi provocarea, licărul între iubirea pătimaţă si dezgust care este la rândul ei o pal’ într-o oglindă a propriei minunări. Ori taina pătrunsă de propria-i adâncime se adună numai în ochiul provocării, peste toţi şi toate zeroul, peste cătălin şi cătălina, din ei ţi prin ei, un vârf al creionului şi al întâmplării.
Luceafărul, într-o transformare arbitrară este în durerea sau este durerea dincolo de cei doi, în ei prin ochii întâmpatorului soare şi ai întamplatoarei luni.
Subiectul este subtil, de înţeles numai prin ceea ce înseamnă poezia lui Ion Barbu; ceea ce încearcă poetul este nu o cunoaştere platonică ci o recunoaştere, nu prin chei cum ar lasa textul să se înţeleagă, ci prin contemplare, uneori ironie ..fină..
“Dar oul viu la vârf cu plod
Făcut e să-l priveşti la soare
… îmtocma dogma
…şi sfânt doar nunta, începutul”
Cum numai începutul e început, căderea luceafărului în lume e absurdă, dar prin transformarea matematică a lentilei se poate găsi în palmă drumul nefăcut..
“De ceasul galben, necesar
A morţii frunte acolo-I toată”
Şi este o nuntă fundamentală a omului care îl roagă pe menestrelul cu tristeţea rupta din coardele durerii săi cânte iubirea.. vinul şi ospăţul nu pot fi îndeajuns.
Şi menestrelul, glasul începutului de viaţă ceîncepe odată cu nunta necesară.. “căci vinovat e tot făcutul”, nu poate fi decât cuvânt.
Ciclicitatea, baza înţelegerii raţionale a ceea ce nu intră în substanţă, dar care este un liant cu întâmplarea, măcar al întâmplătorului soare şi al întâmplătoarei luni.. pare să pună amprenta valurilor ei nestatornice, la spartul nunţii, “în cămară”
Ca şi Blaga, Barbu spune cum “.. apele în fântâni, refuză găleşile lor”, în schimb faţa le-o întoarce şi se văd. Povestea cântată, în cârja spiritului românesc, nu este altceva decât una/unul din ritmurile pentru nunţile necesare.
“Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-în humă unsă,
Împărătea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,
La vecinic tron, de rouă parcă !
-- Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare minătarcă,
De la fântâna tinereţii.
Si răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu vroia să înflorească.
În ţări de ghiaţă urgisită,
Pe acelaşi timp trăia cu el,
Lapona mică, liniştită,
Cu piei; pre nume -- Enigel.
De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii”
Glasul este întipărit “uite … ia-…”, a câta cheie şi mai ales în ce lumină.
Nu este decât un crypto, ca un melc nătâng, crescut la umbră şi o enigel, un înger al poienii.
Se observă că aparenta superioritate a laponei şi aparenta micime a regelui crypto este antrenată de jocul căderii în contur ... şi unde dacă nu în lumina îngerului şi în obsesia monumentală a ciupercii.
Astfel, fie că e lumină fie că e umbră, ochii lor sunt întâi de toate trup, ţărână, obişnuinţă, întâmplare..
Încercarea ..
“Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeata,
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-imbie cu dulceată :
-- Enigel, Enigel,
Ti-am adus dulceată, iacă,
Uite fragi, tie dragi
Ia-i si toarnă-i in puiacă.”
.. este incompletă, răspunsul doar politicos ..
“-- Rigă spân, de la sân.
Multumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.”
Speranţa pentru ceva ce înseamnă humă, pat de râu, nu se întinde în ţări de ghiaţă urgisită decât poate în pasul pus pe muşchiul crud doar pentru a poposi, ceea ce presupune un oarecare joc..
Intuind necesarul sentiment se poate auzi ..
“-- Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Incepi rogu-te cu mine.
-- Te-aş culege, rigă blând...
Zorile încep să joace
Si eşti umed şi plăpând :
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. -- Aşteaptă de te coace.”
.. ruptura, o rană ce aşteaptă culesul înainte de vreme ..
“-- Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar, vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel ;
Lasă-l, uită-l Enigel,
În somn fraged şi răcoare.”
Teama puerilă la început dar absolut prezentă “inimă ascunsă”, “lapona mică, liniştită” devine groaznică transformare camuflată în legături.. ursul alb- văr drept, soarele-nţelept- roata albă.. un fel de rude.
Schimbarea este privire şi pornire dincolo de ochi, fapt, aparenţă..
“-- Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-în inimă-ai înfipt-o !
Eu de umbră mult mă tem,”
.. şi evident măreţia este pe caracteristicele ascunse ale umbrei ..
“La soare, roata se măreşte,
La umbră, numai carnea creşte
Si somn e carnea, se desumflă,
-- Dar vânt si umbră iar o umflă...”
Destinul lui cryto e clar..
“Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;”
..pentru că
“..sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul cu otravă.”
Gândul că nimeni şi nimic nu-i este pe de-o potrivă îl risipeşte, risipeşte ceea ce a adunat inima, focul..
“De a rămas să rătăcească
Cu alta fată mai crăiască:”
Atmosfera este compeletă pentru mărunta întrigă, încheiată, dar trece dincolo de auz şi văz, căci poetul cântă la fel de încâlcit..
“Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar cântecul, tot zice-l-as,
Cu Enigel şi riga Crypto.”
.. sau prea simplu..
“om uitător, ireversibil”
Puterea gândirii, a fanteziei matematice o poartă în arta literară numai unul care visează nu cu ochii la dogme, la instinct şi veleităţi ci la la ce este mort şi prea fraged.
Luceafărul este coborâtor pe pământ în imensitatea filei unde fiinţa este regele simbol al unei lumi de taină şi provocarea, licărul între iubirea pătimaţă si dezgust care este la rândul ei o pal’ într-o oglindă a propriei minunări. Ori taina pătrunsă de propria-i adâncime se adună numai în ochiul provocării, peste toţi şi toate zeroul, peste cătălin şi cătălina, din ei ţi prin ei, un vârf al creionului şi al întâmplării.
Luceafărul, într-o transformare arbitrară este în durerea sau este durerea dincolo de cei doi, în ei prin ochii întâmpatorului soare şi ai întamplatoarei luni.
Subiectul este subtil, de înţeles numai prin ceea ce înseamnă poezia lui Ion Barbu; ceea ce încearcă poetul este nu o cunoaştere platonică ci o recunoaştere, nu prin chei cum ar lasa textul să se înţeleagă, ci prin contemplare, uneori ironie ..fină..
“Dar oul viu la vârf cu plod
Făcut e să-l priveşti la soare
… îmtocma dogma
…şi sfânt doar nunta, începutul”
Cum numai începutul e început, căderea luceafărului în lume e absurdă, dar prin transformarea matematică a lentilei se poate găsi în palmă drumul nefăcut..
“De ceasul galben, necesar
A morţii frunte acolo-I toată”
Şi este o nuntă fundamentală a omului care îl roagă pe menestrelul cu tristeţea rupta din coardele durerii săi cânte iubirea.. vinul şi ospăţul nu pot fi îndeajuns.
Şi menestrelul, glasul începutului de viaţă ceîncepe odată cu nunta necesară.. “căci vinovat e tot făcutul”, nu poate fi decât cuvânt.
Ciclicitatea, baza înţelegerii raţionale a ceea ce nu intră în substanţă, dar care este un liant cu întâmplarea, măcar al întâmplătorului soare şi al întâmplătoarei luni.. pare să pună amprenta valurilor ei nestatornice, la spartul nunţii, “în cămară”
Ca şi Blaga, Barbu spune cum “.. apele în fântâni, refuză găleşile lor”, în schimb faţa le-o întoarce şi se văd. Povestea cântată, în cârja spiritului românesc, nu este altceva decât una/unul din ritmurile pentru nunţile necesare.
“Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-în humă unsă,
Împărătea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,
La vecinic tron, de rouă parcă !
-- Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare minătarcă,
De la fântâna tinereţii.
Si răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu vroia să înflorească.
În ţări de ghiaţă urgisită,
Pe acelaşi timp trăia cu el,
Lapona mică, liniştită,
Cu piei; pre nume -- Enigel.
De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii”
Glasul este întipărit “uite … ia-…”, a câta cheie şi mai ales în ce lumină.
Nu este decât un crypto, ca un melc nătâng, crescut la umbră şi o enigel, un înger al poienii.
Se observă că aparenta superioritate a laponei şi aparenta micime a regelui crypto este antrenată de jocul căderii în contur ... şi unde dacă nu în lumina îngerului şi în obsesia monumentală a ciupercii.
Astfel, fie că e lumină fie că e umbră, ochii lor sunt întâi de toate trup, ţărână, obişnuinţă, întâmplare..
Încercarea ..
“Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeata,
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-imbie cu dulceată :
-- Enigel, Enigel,
Ti-am adus dulceată, iacă,
Uite fragi, tie dragi
Ia-i si toarnă-i in puiacă.”
.. este incompletă, răspunsul doar politicos ..
“-- Rigă spân, de la sân.
Multumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.”
Speranţa pentru ceva ce înseamnă humă, pat de râu, nu se întinde în ţări de ghiaţă urgisită decât poate în pasul pus pe muşchiul crud doar pentru a poposi, ceea ce presupune un oarecare joc..
Intuind necesarul sentiment se poate auzi ..
“-- Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Incepi rogu-te cu mine.
-- Te-aş culege, rigă blând...
Zorile încep să joace
Si eşti umed şi plăpând :
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. -- Aşteaptă de te coace.”
.. ruptura, o rană ce aşteaptă culesul înainte de vreme ..
“-- Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar, vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel ;
Lasă-l, uită-l Enigel,
În somn fraged şi răcoare.”
Teama puerilă la început dar absolut prezentă “inimă ascunsă”, “lapona mică, liniştită” devine groaznică transformare camuflată în legături.. ursul alb- văr drept, soarele-nţelept- roata albă.. un fel de rude.
Schimbarea este privire şi pornire dincolo de ochi, fapt, aparenţă..
“-- Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-în inimă-ai înfipt-o !
Eu de umbră mult mă tem,”
.. şi evident măreţia este pe caracteristicele ascunse ale umbrei ..
“La soare, roata se măreşte,
La umbră, numai carnea creşte
Si somn e carnea, se desumflă,
-- Dar vânt si umbră iar o umflă...”
Destinul lui cryto e clar..
“Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;”
..pentru că
“..sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul cu otravă.”
Gândul că nimeni şi nimic nu-i este pe de-o potrivă îl risipeşte, risipeşte ceea ce a adunat inima, focul..
“De a rămas să rătăcească
Cu alta fată mai crăiască:”
Atmosfera este compeletă pentru mărunta întrigă, încheiată, dar trece dincolo de auz şi văz, căci poetul cântă la fel de încâlcit..
“Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar cântecul, tot zice-l-as,
Cu Enigel şi riga Crypto.”
.. sau prea simplu..
“om uitător, ireversibil”
..s-a uscat floarea pe care purtam să şi-o dau,
flori curate langă mine stau ..de şoapte
flori curate langă mine stau ..de şoapte
Comentarii