..un înger prins în timp ce este

Adâncul prins de-un ochi de înger Poveşti cu noaptea strânsă-n palmă Poveste-n os cu-o stângă rană, Cioplită-n chip, un ochi destramă. Înaltul stins prin ochi de veste Aruncă-nvins pe-un lemn de armă Preţ de-un olimp atins de vamă Un înger prins în timp ce este.

Dându-mi inima să bată Dându-mi ochiul parcă roată Dându-ni sângele pe apă Dându-mi unghia de armă Dându-mi mâna mea din umăr Dându-mi pâinea mea uscată Dându-mi lacrima sărată Dându-mi şi noroc o dată.

Însemnul e un somn În unse cuie Lasă-mi măcar numele Cu un vârf din sânge Peste îndoială. Nu-mi aminti, amintindu-ţi Căci n-ai mai putea robi Ochii mei Tot păienjenişul strâns Din colţul ruşinii (…) coboară (…) Peste zei şi peste umbre Adaugă un strop din rouă … când plângi Var, în arcul pleoapei ( s-adune la sfatul înţelepţilor ) Pune şi tânguie culesul Lasă-mi numai numele Înţelepciunea mea cu trupul Peste tine a trecut vreme Un pas doar a uitat timpul (…) când să mai încumet nisipul solzilor firii? în care trist alfabet?

Te aşteptam sub tâmpla mea întreagă, precum o amăgire într-o noapte deschisă de răni îndoielnice; te aşteptam.
Potolit pasului tău, infam epolet pe umărul tristeţii, rămasă dincolo de tâmplă, unghiilor unei disperări diforme, negre; nu mai cerşeam nimic altceva.
Foame devenise nevoia de tine, saţul însă nu ţinea decât de a te irosi iarăşi în gânduri, gânduri strâmbe sau gânduri mai puţin drepte sau gânduri şi mai puţin drepte.
Izgonit irisului indiferent, ori peste buzele-ţi seci întrebare, aş fi putut pretinde paloarea unui legământ cu aripile, însă zborul rea unul al împletirii peste imaginea ta, ruptă şi încremenită în ceea ce nu puteam îzgoni, dorinţă; unui eden dezgustat, neatins niciodată, decât de idei şi temple (ideilor).
Acea tresărire ciudată trebuia s-o ascund (feresc) în zborul cel mai înalt, în sacrificiul cel mai ales, ca un sâmbure sacru într-un fruct profan.
Nimeni şi nimic nu trebuia să fure, să poată să vândă.
Curios!
Înţelegând asta, acum, nu condamn, nu apăr, sunt puţin indiferent şi mult ironic.
Poate asta nu este decât un mod de a condamna, dar(-ă) instanţa este întâmplarea ci nu avocatul, iar apărării nu-i este permis unul (una), acuzarea nefiind în cele întâmplate ci în fiecare moment ce vine, aproape ultim.
Mă gândeam la cinici şi la vena lor albă, savoare a furiei strunite în ceva ce nu poate aduce a ham, cum ceea ce poate învinge nu aduce în umbră sfada popasului, liniştea înţeleptului ci unghia nedreptăţii cu sine, ca o spoială de var pe arborele vieţii, în aşteptarea pârguitului fructelor, ca o cioplire în marmură a focului mocnit în sămânţă, în frunză, în oalele de lut coroanei împărăteşti.
Contemplam albastrul alpin, trandafiriul meschin, roşul vinovat şi toate amestecate în tâmplă, a cărei încordare se numea săgeată, slobozirii în oase, prin încheieturi şi cuvinte de tâlc unei singure vine, de a fi închis pleoapa după tine.
Te urăsc (numai aşa mai pot încerca a înţelege sentimentul meu pentru tine, sub această numire).
Ştiu că în sufletul meu doream pieptul tău braţelor mele prea puţin pline, mintea mea însă ţi-a strâns sânul şi buza buzelor mele.
Dar poate că numai unui hoţ te poţi vinde şi unui hoţ preţ de treizeci de arginţiînvoială, însă nu pot decât să te cerşesc (mila ta nu trebuie să frângă pieptul unui vultur, inima unui leu).
Trebuia parcă să ieşi din zidurile în care nu te-am zidit eu, pentru a-mi sângera aripile, care nu sunt decât ale zeilor, iar zeilor nu le poţi învenina nectarul, oricât de muritor veştniciei jocului strâmb, poţi îngădui a fi..